MĂNÂNCĂ!
și alte piese despre oameni care încearcă
Patru texte scrise la granița dintre noapte și dimineață, între Calea Victoriei și bucătării unde se bea cafea făcută la foehn. Patru piese mușcătoare, cu personaje care caută să evadeze, să trăiască din nou, să plece definitiv sau să nu fie uitate.
O cafea la foehn
[Trei personaje feminine: Lili, Ingrid și Angela. O noapte târzie, un spațiu strâmt, un tranzistor cuplat la priză și o complicitate frustă.]
Păreți obosiți. Vă fut ăștia la muncă. Eu nu sufăr munca. Ar fi bine toată viața să fie o vacanță. Eu așa cred. Un concediu. Chiar medical. Oricum suntem toți bolnavi.
Bărbații ăștia nu sunt Richard Gere, gen. N-a văzut nimeni aici Pretty Woman.
Au obrajii atât de supți de băutură că le dau în gură cu lingura. Mi-e frică să nu moară-n mine de nemâncați ce sunt.
Știu să fac cafea la foehn. Vrea cineva?
Nevoia te învață.
Când nimic nu e normal, ceva trebuie inventat. Secretul e să nu uiți că ăla nu e normalul. E doar invenția ta. Noaptea ți se mai face poftă de o cafea.
Ferestrele de taxi sunt cinematografe mobile
[Aeroport. O coadă interminabilă de oameni. Un bărbat singur, cu un bagaj prea greu și pantofi incomozi, vorbind cu sine și cu sala.]
Și iată-mă aici. C-un bagaj care depășește sigur limita de kilograme. Singur. Așteptând s-ajung dincolo, unde – surpriză – voi fi tot singur.
Dar nu voi mai aștepta. Nu, odată ajuns acolo, voi face. Voi aștepta numai în somn, și nici atunci, pentru c-atunci voi visa ce voi face a doua zi, când mă trezesc.
Am vorbit ca un scriitor de teatru. În sfârșit. Ironic. La actul final n-am niciun spectator. Numai martori. Și nici măcar atenți. Cvasi-martori. Trecători.
Sunt într-o coadă de oameni care așteaptă să treacă la altă coadă de oameni care așteaptă să urce într-un avion. Și vorbesc așa, în capul meu, cu ochii în pantofii ăștia incomozi, pe care-i iubesc și care n-aveau loc decât în picioarele mele.
Aș da orice ca un bărbat să mă fluiere. Și să-mi zâmbească la 'șto când întorc capul pe stradă.
Ar da orice pentru o stradă.
Aș da orice pentru orice.
Dacă cunoașteți vreun bărbat care nu lasă jos capacul la toaletă, vă rog să mă informați.
Un bărbat normal, vrea să zică. Dacă cunoașteți un bărbat normal.
Din telenovele înveți că ai și tu un rol într-o lume strâmb scrisă. Și că orice ar fi pe parcurs, la final vei fi fericită.
Trebuie doar să te ții tare. Să apuci finalul, gen.
Totul în viață e despre sex.
Mai puțin sexul. Care e despre putere.
Dar iubirea nu-i de-ajuns, ceea ce e super ridicol, fiindcă suntem terorizați cu căcatul ăsta, cum că iubirea e maxim și tu când te-așezi la casa ta? și un om împlinit e un om care și-a găsit jumătatea și tot așa, într-o isterie penibilă...
Numai că, vă zic eu, iubirea e ceva atât de imens, că nu-i de-ajuns. E ca și cum ai vrea să te saturi cu anșoa și cremă de fistic. Stomacul cere pâine.
Și eu n-aveam pâine. Aveam anșoa și sex, aveam fistic și creier, aveam foie gras și umor și n-aveam pâine. Eram la fel de respectat ca un rahat de câine.
Ce-o să fac la Berlin, fără limba română? Puii mei, o să dansez. În cluburi. O să joc. Din față. O să stau într-un bar, așteptând un producător să vadă în mine un geniu.
Patru piese. 92 de pagini.
O carte despre întâlniri ratate, foamea de recunoaștere, despre singurătate și destinul care-ți face sau nu cu ochiul, unde autoironia rămâne ultima formă de rezistență.
Volumul reunește patru texte de teatru contemporan montate și aplaudate pe scene independente și în Festivalul Național de Teatru (FNT 2024). Scris cu replici tăioase, ritm de metronom și o căldură umană dezarmantă, volumul se citește dintr-o răsuflare — ca o confesiune sinceră împărtășită într-o bucătărie la lumina chioară a unui bec.
„Un diagnostic al unei generații care a crescut într-o țară fără busolă morală... O scriitură intimă, nervoasă, imposibil de domesticit, care are toate datele să treacă testul timpului.”
Comandă înregistrată cu succes!
Exemplarul tău din volumul MĂNÂNCĂ! a fost rezervat.